Cosmarul meu, al nostru…

Nicoleta – sora lui Ștefan, cel care a fost victimă a unui accident rutier desfășurat în județul Vaslui

Nu cred că este cel mai indicat început de poveste… dar am trecut printr-un coșmar, la propriu… și încă mai simțim urmările lui…

       Numele meu e Nicoleta. Ștefan este, a fost, frațiorul meu mai mic, de doar 15 ani… am crescut împreuna, am avut grija ca nimeni și nimic să nu îi rănească sentimentele, să nu întervină în dorințele lui… nu stiu ce sa scriu… daca e bine scriind asta… însă mi-a placut să fiu sora mai mare, mi-a plăcut să pot să mă cert cu vecinele de vârsta lui, căci pe el nu-l invitase la petrecerea de ziua lor… 

Nu am fost mereu așa, ne și certam, cred că așa e normal între frați. Între noi era o diferență de 7 ani, el a fost alintatul familiei, comoara lui tataie și stâlpul cel mai frumos al casei… 

Îmi e dor cum mă striga din fața usii mele, “Nicoleee, te rog, mă lași o oră să mă joc pe calculator, promit că îți fac ordine în cameră”… Știu, am fost răutăcioasă…

Noi am crescut în aceeași curte cu bunicii, mama a lucrat în Vaslui până acum trei ani, tatăl niciodată. Am avut o copilărie fericită, mama încercând să ne ofere totul, să nu ne lipsească nimic. 

O așteptam cu drag în fata porții, eram atat de entuziasmați când ii vedeam  cu dulciuri în mână, modelată de greutatea lor..

Acest capitol a luat sfârșit atunci când a ramas fără job și a fost nevoită să plece în Italia. Nu a rezistat mai mult de 3 luni, s-a întors acasă, imediat ce Ștef al nostru a făcut intoxicație alimentară. 

Fiind în spital timp de o săptămână, cred că atunci ne-am apropiat. Nu voia să stea fără mine și tot ceea ce își dorea era să o aibă pe mama langa el. Știu, era un alintat…

În august 2014, dupa o ceartă destul de aprinsă între ai mei, bătăi, poliție, amenințări, s-a produs o ruptură între părinți. După câteva luni mama plecase deja în Franța, iar eu în Iași… 

Ștefan a rămas cu bunicii și tatăl meu. Nu era singur, îl vizitam săptămânal. Am încercat să îi ofer totul, nu trebuia să simtă lipsa noastră. Voiam să acopăr durerea din suflețelul lui. Știam că îl doare, dar el era atât de isteț încât știa că mama nu se mai poate întoarce acolo, mai ales ca venea acasă să ne vadă, să îl ajute cu orice. 

El însemna totul pentru ea, era singurul pentru care trebuia să lupte în continuare… Și pentru mine, dar el era “comoara” noastră, el trebuia să aibă haine bune, era în primul an de liceu, începuse deja să pună mai mult accent pe înfățișare, începuse să își facă prieteni. Abia atunci el se forma ca om. Abia ieșit din cochilia lui, avea să se înfrunte cu viața, cu problemele existențiale…

     Am încercat să incep prin aceste cuvine, doar să acopăr într-o proporție ceea ce urmează a fi ,,coșmarul “…

     Totul a început în seara de 2 martie, în jurul orei 20. Îmi amintesc cum eram agitată, simțeam că mă doare spatel, rinichii, știam că urma să se intample ceva… ceva rău…

Imediat dupa primisem un apel, un vechi prieten mă suna pentru a-mi spune că fratele meu a fost accidentat rau, în centrul orașului, pe trecerea de pietoni… Am plecat spre Vaslui, în timp ce eram în mașină, printre apelurile către mamaie, în care o imploram să îmi spună că Ștef are ochii deschiși. Atat voiam, atât îmi doream, să știu cumva că totul nu este chiar atat de grav și că mă pot atârna de o urmă de speranță. 

Ea imi spunea ba ca e bine, ba că e în comă. Dar nu simțeam nimic, eram ca o stană de piatră. Îmi era frig, gândurile mele erau blocate deja într-un univers pe care nu-l cunoscusem… Am ajuns acolo, el era pe targă, cu ochii închiși… așa cum nu îmi doream să fie, cu o lacrimă roșiatică străbătându-i obrazul drept, atât îmi  pot aminti.

Am sperat că nu simte nimic, dar imaginea aia îmi împânzește în fiecare zi creierul și mă roade faptul ca el a simțit durere. Mă roade faptul că nu am putut face nimic să îi alin durerea. Mă doare faptul că nu o să știu niciodată prin ce a trecut… Ce spaimă a avut în acel moment, dar lacrima îmi arată că îl durea…

        După câteva minute a și fost transferat în Iasi și operat pe creier, dar fără șanse. Am sperat și am implorat doar 1% șanse, simțeam că aș fi fost în stare să mut munții din loc pentru a-l avea conștient. Nu realizam că e în moarte clinica, rugam pe oricine să mă trezească din acel coșmar, tot ce voiam în acele momente era să dorm. Credeam că era un vis urat, ce o să ia sfarsit atunci când mă voi trezi. Nu a fost așa… Eram deja un om nebun, cuprins de durere…

     4 Martie… Era dimineață, mă trezise telefonul, era mătușa noastră, îmi spunea că trebuie să venim la spital urgent, să ne dăm acordul… ,,NU, Nu dau nimic din Stefan…”. Atât am putut rosti. Deja mă prabușisem în mijlocul casei, bătând cu pumnii în podea, nu înțelegeam de ce el, de ce noi… Cum ar putea cineva să își permită să ne ceară acordul de a renunța la el…

      Eram deja în spital, unde mama mă implora să fiu de acord cu ea, să lăsăm inima lui să bată pe Pământ. Doar așa ar putea să știe că el încă este printre noi. În acea clipa am știut că se termină, era proba de final… 

Nu ne-a fost greu să îi convingem pe bunici, chiar dacă erau doborâți de durere… A fost de ajuns să mă pun în genunchi în fața lor, fără niciun cuvant, ei au știut că asta trebuie să facem…

     A urmat înmormantarea… 8 martie urma să devină o zi cu un alt înțeles. Era ziua în care ne luam adio… Ziua în care o parte din sufletul nostru s-a rupt și a plecat împreună cu el… Nu sunt în stare să vorbesc în continuare despre aceasta zi…

     Mi-am zis că trebuie să trec puțin peste, că durerea se ameliorează în timp, dar nu… În primele zile e blanda… Familia, prietenii iți sunt aproape, ei te protejează cumva. Cel mai greu moment e atunci când rămâi singur, când toate amintirile, realitatea și gândurile năpustesc asupra ta… Cand simți că durerea îți apasă atât de tare în piept, încât respirația ți se îngreunează. 

Când simți că ți-ai pierdut tot ce ai avut mai bun, mai sfânt, mai important pe această lume… Când realizezi că nu vei mai vedea vreodată acei ochi de culoarea mării albastre, agitată și rece… Realizezi că tu trebuie să fii puternic, pentru familie, căci suferința s-a cazat acolo, undeva în sufletul, în corpul lor pentru totdeauna… 

Mereu o să am un gol în inimă, pe care nimeni și nimic nu o să îl poată umple vreodată… Am mii de întrebări în cap, la care știu că nu o să primesc raspunsuri. Mi-aș dori să îmi poată spună cineva că el este acolo undeva sus, că cineva are grijă de el, așa cum eu aveam, că el încă mai cânta cu mine… Ca el nu simte nicio durere acolo unde e și doar atunci voi putea ști dacă el ne va ierta că am decis să salvam 5 vieți cu ajutorul lui!

      După 2 zile de la înmormantare am fost căutată de unchiul baiețelului care primise inimioara lui. Nu știu prin ce minune a reușit să ne găsească, cei de la spital nu ne-au dat nicio informație cu privire la primitori. 

Nu pot să exprim în cuvinte sentimentul pe care l-am simțit îm acel moment. Mi-am sunat mama și i-am zis: ,,Mami, Stef ne-a căutat!”. Într-adevar, Cosmin se numește de fapt, el și-a rugat unchiul să ne găsească când se trezește din operație… Am plans, am râs cu el în telefon… Ne-am convins că Dumnezeu există și că inima nu e doar un organ…

    Sper ca el sa ne poată vedea în fiecare zi, în fiecare oră, să știe că noi avem nevoie să ne protejeze, avem nevoie să ne șteargă lacrimile și mai stiu că o să ne întalnim cu toții, să ne pună zâmbetul pe față din nou!! Mai știu că dacă ar fi rămas printre noi ar fi trebuit să se confrunte cu durerea din corpul lui, cu suferința pe care ar fi văzut-o pe chipurile noastre…