Tragedii, povești de viață și exemple de urmat

Profire Alexandra – Elena – din comuna Albesti, judetul Vaslui, victimă a unui accident rutier

Povestea mea… Nu! Mai bine zis tragedia mea a început sa se scrie in luna mai, anul 2013. Cu toate că eram prea tânără și destul de nepregătită, eu am inceput să-mi construiesc propria familie.

Prin urmare mi-am asumat tot ce se petrecea in viața mea, crezând ca viitorul va fi frumos, o familie care incearca să își imbunătățească condițiile de trai. Așadar, în calitate de mamă a unui băiețel de 10 luni, elevă în ultimul an de liceu și viitoare soție în vârsta de numai 18 ani, mi-am propus să am grijă de familie, dar și de carieră. 

În ziua fatidică de 23 mai, pe seară, tatăl copilului meu primește un apel telefonic din satul în care noi doi urma să ne construim o locuință, în care ni se spunea că materialele necesare în construirea casei, obținute deja cu eforturi, sunt inundate de o ploaie neașteptată. În speranța ca vom mai putea salva ceva din materialele de construcție, eu ocupând locul din dreapta șoferului, prietenul meu (viitorul soț) și și unchiul meu, în vârsta de 35 ani, pasager pe bancheta din spate, care mergea cu noi pentru a ne ajuta, urcam la bordul mașinii noastre personale și plecăm în grabă către satul cu pricina.

În jumătate de ora de la plecarea noastră de acasă (de la bunica mea, unde locuiam atunci pentru o perioada), familia mea are parte de un șoc puternic. Și anume membrii familiei mele sunt informați ca noi am suferit un grav accident rutier. Și pentru că bebelușul meu, rămas acasă cu bunica, parcă a simțit tot ce avea sa se întâmple, atât înainte de accident, cât si după (îmi aduc aminte ca din momentul în care am plecat de acasă el deja plângea foarte tare și a continuat fară încetare, pe tot parcursul nopții, fară să mănânce sau să doarmă, așa cum face de obicei un bebeluș). 

La locul accidentului s-a constatat imediat decesul șoferului (viitorul sot) și al pasagerului din spate (unchiul). Din aceasta triplă tragedie pentru familia mea, un fir de speranța l-am reprezentat eu, deoarece aruncată undeva pe câmp, medicii au observat că eu mai am puls. Imediat am fost transportată la spitalul din Bârlad, unde medicii au fost convinși ca supraviețuirea mea nu mai este posibilă. Știu că mereu se află un înger cu mine, iar la aflarea veștii, o verișoara primară, care locuia in Bârlad a venit imediat la spital. Vazându-mi starea (și, de fapt, nici nu m-a recunoscut) și-a asumat si a insistat vehement sa fiu dusa la Iași, cu toate că medicii nu permiteau plecarea mea, din cauza stării critice în care ma aflam și care continua să se inrăutațească. 

Am fost transportata la Iași, unde o perioadă m-au ținut in viața doar aparatele. După 2 saptămâni de comă de gradul ¾  și medicii de acolo au devenit foarte rezervați. Dupa 2 operații și alte proceduri medicale, ușor, ușor, starea mea a început să se îmbunătățească. 

Dupa aproximativ trei luni petrecute doar in spital, recuperarea mea a continuat acasă și la ședințele de kinetoterapie. Datorită curajului eroic al verișoarei mele, trăiesc și mai mult, copilul meu nu este orfan de ambii părinți. După aproximativ un an de agonie fizică, la vârsta de 19 ani a trebuit să reînvăț să merg, să-mi folosesc mâna dreapta, să iubesc, sa mă comport ca un om, ca o mama… 

Acum, după aproape 4 ani de la tragicul accident, îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi pot vedea și avea grijă de copilul meu zilnic și că pot să aud: ,,Mami, mami, vino să vezi ce am facut eu!”. 

Ceea ce s-a întâmpla însă a fost și este dureros, pentru că nu este doar o poveste scrisă cu cretă pe tablă și pe care o poți șterge sau corecta atunci când vrei. Voi respecta și imi voi aduce cu drag aminte de momentele frumoase petrecute alaturi de persoanele dragi pierdute în accident, dar nu le voi mai vedea niciodata. Trecutul a fost, viitorul va urma.

De aceea cu ajutor, multe eforturi (pentru că sunt o fată modestă de la țară) și sprijin din partea familiei sunt astăzi mama unui băiețel în vârsta de 4 ani și jumate și studentă în anul 3 la facultatea de Litere din cadrul Univesității Transilvania din Brașov. Astfel, încerc de una singură să ne îmbunătățim viitorul, al meu și al copilului meu. Multe alte detalii ar putea umple pagini, dar consider că am redat esențialul, care și așa este destul de dureros.

În ultimul rând, trebuie să menționez că în vara acestui an am primit, într-adevăr, în urma unui lung proces, o despăgubire materială, pe care nu o consider echivalentă suferințelor mele de atunci și pe care incă le trag și acum și, probabil, pentru toata viața. Pe lânga faptul că acești bani nu răsplatesc suferințele mele, nu contribuie activ la cresterea și nevoile copilului, în condițiile în care acel accident m-a dezechilibrat semnificativ, iar pe de alta parte copilului meu i s-a respins orice fel de ajutorare de către firma de asigurări. Eu lupt si voi continua sa fac tot ce imi stă în putință, chiar dacă trebuie să iau totul de la 0, consider că puiul meu merita măcar ceva din acele drepturi posibile.